Doctrina Comunistă și Partidul

Mulți tovarăși și alți cititori ai articolelor și cărților mele își exprimă uimirea, unii chiar protestul, față de opiniile că Doctrina Comunistă ar mai putea fi explicată, îmbunătățită, ba că nici nu s-ar fi aplicat corect pînă în prezent în întreaga Eră Democrată (anii 1 - 95) și, fiindcă mi se cere, voi scrie mai multe articole pe această temă, în prima abordare ocupîndu-ne de partid în general și de partidele claselor sociale fundamentale, care alcătuiesc masele populare, despre care am făcut multiple și importante referiri anterioare.
Reamintind că Doctrina Comunistă este doctrina Libertății Complexe, Depline, Unitare și Unice care exprimă -știm deja de la Marx- necesitatea înțeleasă, adică orice libertate trebuie văzută în corelație cu ceea ce este necesar comunității, de la nucleul ei de bază -familia- pînă la Popoare și Omenirea în întregul ei.
În această concepție curată, nepătată de apartenența de clasă, recunoaștem dreptul oricărui grup social însemnat (=clasă socială, pătură, categorie) de a-și evidenția trebuințele și de a se organiza politic întru împlinirea lor.
În răstimpul de 160 de ani, de cînd s-a fundamentat științific doctrina Partidului (politic), mulți sînt cei care au scris despre partid, dar nimeni nu a finalizat definirea lui, mai ales cu privire la Partidul clasei muncitoare, deci a Partidului comuniștilor, a cărui necesitate este obiectivă, adică existența lui este condiție primordială sine qua non pentru organizarea și conducerea luptei revoluționare, a revoluției însăși; se știe că lipsa unui astfel de partid a însemnat un fiasco pentru ”Comuna din Paris”, dar existența lui a reprezentat asigurarea succesului răsunător, epocal, pentru M.R.S.O.
De ce apreciem că nu s-a finalizat teoretic (și practic) conceptul de Partid al comuniștilor ?
Răspunsul ne apare simplu și expunerea lui elementară. Marx și Engels nu au avut preocupări concrete pentru Partidul Comuniștilor, ci numai pentru ideologia lui, sub imaginea unei pluralități, internațională sau mondială, de partide naționale, numite la început socialiste, dar cu sensul de ”comuniste”. Nefiind proletari, nu puteau înțelege și finaliza trebuințele clasei muncitoare (mai tîrziu s-au făcut referiri și la alte clase sociale exploatate) și nu și-au pus problema cum să fie organizat și condus Partidul Comuniștilor. De remarcat că, pînă la noi, nimeni n-a subliniat evidenta discrepanță dintre un partid ”comunist” -care utilizează principii și teze comuniste- și un partid ”al comuniștilor”, alcătuit din comuniști, oameni care luptă pentru cucerirea Puterii, pentru instaurarea unui regim politic democrat. Nefiind comuniști, membrii partidelor comuniste, inclusiv PCR, au trădat in corpore, cu prima ocazie, dezvăluindu-și interesele și atitudinea anti-comuniste. Dacă PCR ar fi fost partid al comuniștilor, se afla și acum la putere, iar țara nu ar fi abandonat regimul democrat, poporul n-ar fi ajuns de rîsul lumii... Mai concret, dacă eu și alți 249 eram membri în PCR, am fi organizat Partidul Comuniștilor în decembrie 73 (1989), dar niciun pecerist nu s-a declarat și nu a acceptat să fie declarat... comunist !
Abia Lenin a fost în situația de a diferenția partidul curat al comuniștilor, numindu-i bolșevici, de zgura anti-comunistă, creată și condusă de burghezie, desemnată prin termenul menșevici sau autonumită socialist, social-democrat, democrat-social și chiar, ridicol și pleonastic, democrație...socială, social-democrație ... Nenumărate forme are poleiala de floare păcălitoare a viespilor anti-comuniste care doresc cu insistență să fie percepute drept ... albine !
Genial gînditor, devotat Cauzei revoluției pe care a condus-o, V.I. Lenin a dus mai departe conceptul de Putere democrată insistînd asupra structurii acesteia, chiar și în denumire: sovietul muncitorilor, soldaților și țăranilor; fără îndoială că Lenin ar fi concretizat atît ideologia privind structura Partidului cît și a Puterii democrate, dacă ar fi avut timpul necesar.
Nu cunosc lucrările lui Leon Troțki, dar niciun alt conducător nu a definitivat tezele privind formarea, structura și mai ales conducerea Partidului Comuniștilor, precum și a Puterii democrate, în ciuda faptului că, spre exemplu, la noi, erau stabilite și procente privind componența PCR, un aspect de-a dreptul periculos, în situația în care ne-comuniștii, ne-peceriștii, intelectualii, funcționarii, burghezii, moșierii și alții, ori susținători ai lor, nu aveau partide și nu-și exprimau, organizat și în public, opiniile politice. Cei care o făceau, inițiind și organizare adecvată -ca în cazul meu și al tovarășului Marin Trușcă din Craiova- erau duși la beci, aproape la fel cum au făcut, la rîndu-le, Stăpînirea sclavagistă, Moșierimea, Burghezia, Imperiile (să ne-amintim de Spartacus, Bobîlna, Gheorghe Doja, Horia-Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, 1907...)
Evidențiez, spre a da Cezarului ce este al Cezarului, faptul că tovarășul Vladimir Voronim și-a numit partidul, înscris în anul 77 (1993), Partidul Comuniștilor din Republica Moldova și că, în discuțiile avute cu dumnealui și cu tovarășul Andrei Neguță, aceștia au evidențiat explicația pe care am dat-o noi pentru numele propriului partid încă din 22 decembrie 73 (1989), Partidul Comuniștilor, finalizat la 23 martie 80 (1996).
Așadar, ce trebuie reținut pentru ca ceea ce se numește ”partid”, chiar să fie Partid (numitele post-decembriste ”partide” sînt doar grupuri, găști de interese, toate constituite și conduse de ne-politicieni, toți peceriști, cum de altfel, singure se pîră între ele):
- Partidul se constituie exclusiv pe bază de clasă socială, fiind inadmisibil amestecul, în același partid, al membrilor aparținînd claselor și categoriilor sociale diferite (cînd se întîmplă aceasta, avem de-a face cu organizări de tip mafiot, care trebuie eliminate);
- Conducerea unui Partid politic nu poate aparține unor persoane din altă clasă ori categorie socială (aceasta fiind chestiune elementară, căci oamenii sînt grupați social în raport de proprietate și venit);
- Partidul nu are dreptul să ducă în Putere persoane din altă categorie socială, chiar dacă acestea nu-i sînt decît adversari politici, ci nu și inamici;
- Partidul este obligat să-și respecte partenerii de dialog (celelalte partide), mai ales atunci cînd deține majoritatea în Putere și devine guvernator al țării;
- Intelectualii, ideologi ai Partidului (inclusiv în cazul Țărănimii și Muncitorimii) nu trebuie să conducă nici Partidul și nici Puterea (cînd dețin majoritatea), dar pot fi în conducerea Administrației și Justiției, alături de adversari și chiar inamici ai lor, în raport de calificare înaltă și competențe dovedite. Precizez că, în perioada post-decembristă, inamici, ai tuturor Partidelor, sînt doar peceriștii;
- Este absolut inadmisibilă constituirea de partide suprastatale (existența lor ar fi dovada irefutabilă a imperiului !); doar uniunile de state egale -formate pe principiul un stat-un vot, cu drept imperativ de VETO- pot admite partide unionale, alcătuite, însă, din partide naționale de sine stătătoare;
- Partidul politic majoritar trebuie să rămînă, permanent, supravegheat exigent, doar forță politică de conduce, așa cum bine prevedea Constituția adevărată, a Romîniei socialiste, la art. 3.
În concluzie, vedeți tovarăși Muncitori și Țărani, de ce în PCR nu au fost comuniști, de ce este necesar să vă căutați propriul Partid, pentru care noi vă stăm la dispoziție, nu ca să ne sprijiniți, cum ni se spune mereu, ci ca noi să vă sprijinim pentru a vă elibera de Robie, de Asuprire, de Exploatare.
Întru care vă dorim și vă urăm succes !
Trăiască Socialismul !
14 februarie 95
Prof. Gheorghe UNGUREANU