Ceaușescu în alb și negru (2)
Am fost și am rămas un
adept, nu doar de natură psihică, al lui Gheorghe
Apostul, care era conducătorul PCR cînd m-am pregătit și am devenit utemist
(1955) în organizația comunei Oești din raionul Curtea de Argeș și eram
întrebat –inclusiv de Prim-secretarul raional al UTM, Gheorghe Caravan- dacă
știu cine este Prim-secretar al PCR; sigur că știam și răspundeam cu mîndrie.
La fel am răspuns și în zilele lui martie 1965 -după ce s-a anunțat public starea
de sănătate a lui Gheorghiu-Dej- cînd colegii m-au consultat ca pe un
cunoscător: ”Cine ar fi potrivit să-i urmeze lui Dej ?” și am răspuns fără
nicio ezitare: ”Bineînțeles, Gheorghe Apostol !”. Intervine un coleg mai în
vîrstă, membru de partid, desigur, care era mereu cu semnul… îndoielii: ”Și va
fi așa ?!?” Nu știu, am răspuns căci mai sînt doi pretendenți, unul egal, Chivu
Stoica, iar altul… ambițios și, deși mai tînăr, are vechime în Secretariat…
M-au felicitat
toți colegii (deseori se repeta fenomenul privitor la diferite evenimente al
căror demers în prevesteam) cînd am aflat că cel nominalizat de însuși Gheorghiu-Dej
(cu limbă de moarte, cum se spune) este
Apostol și acceptat fără opoziții de către Secretariat și Biroul Politic, ceea
ce nu s-a schimbat nici imediat după 19 martie 1965, ora 17,43 cînd s-a
consumat decesul lui Dej, conducător profund iubit de mine, resimțit, chiar în
clipa respectivă, printr-o reacție neuro-psihică ciudată, spunîndu-le colegilor
”acum a murit”. Însă după aceea totul s-a răsturnat prin rolul de cutriță al
lui Maurer (pe care nu-l puteam suferi, pentru ținuta lui de burghez), în
condițiile în care Gheorghe Apostol, deja stabilit ca succesor, nu a schițat
nici un gest, din delicatețe, deși avea aversiuni și argumente puternice
împotriva ”cîștigătorului”, cum aflăm apoi din mărturiile celor implicați și
ale cercetătorilor, inclusiv din cartea lui Gheorghe Apostol.
Pe Apostol îl
simpatizam, pe Gheorghiu-Dej îl iubeam, pe Chivu Stoica îl respectam, de
Ceaușescu ne îngrijoram, iar unii chiar se temeau și, fără să știm de întîmplările
legate de colectivizare, mai ales din Moldova, de exemplu la Vadu-Roșca,
depărtîndu-mă mereu începînd din decembrie 1967 de la Conferința Națională a
PCR, trecînd prin momentele profund acuzatoare (la adresa unora) din aprilie
1968 fără să cuprindă și analiza autocritică, cu finalul neinaugurării statuii
lui Gheorghiu-Dej care era gata lîngă Sala Palatului și mai ales din 21 august
1968 cînd, prin atitudinea adoptată, Ceaușescu a inaugurat cavalcada degradării
țării și a propriei pierzări. Aprecierea privind poziția lui Dubcek și a
neafectării Socialismului prin aceasta, urmate de atitudinea zgomotoasă a
Romîniei față de intervenția din Cehoslovacia au constituit începutul ferm al
rătăcirii noastre în cadrul sistemului țărilor socialiste, finalizat cu
dezastrul total din 1989.
Aldădată voi
reveni la perioada anterioară, dar acum voi puncta degradările de substanță care au urmat din martie 1965 și au pregătit
dezastrul din decembrie 1989. Nu voi face istorie; s-au scris așa de multe
cărți cu osanale pînă în 1989 și cu ocări după 22 decembrie, încît toate ar
trebui aruncate la gunoi ori utilizate la focuri de tabără. Nimeni nu l-a
prezentat corect pe Ceaușescu, deși avea trăsături evidente, ușor de observat:
plin de energie, patriot nativ, ca țăran, rezistent la suferințe ca muncitor
greu încercat dar înaripat de idealuri înalte, asumate și explicate în public,
cu spirit de sacrificiu, inteligent ca orice țăran, dur în replici față de
exploatatori, cu un pronunțat respect pentru ceilalți și cuviincios, cum mi l-a
descris un consătean, tovarăș din vremea copilăriei din Scornicești (profesorul
Constantin Georgescu, acesta avînd sentimente și opinii pozitive pentru
întreaga familie a viitorului Președinte).
Dornic de
cunoaștere și de solidarizare, adolescentul și tînărul, devenit luptător
comunist, și-a format de timpuriu aptitudini de organizator și chiar de
conducător, cum a dovedit-o în cadrul organizației tinerilor comuniști, dar,
devenit conducătorul din vîrf, în condițiile în care PCR nu era, în realitate,
partid –pentru a impune forța colectivului- și cu atît mai mult partid comunist
–pentru a-și echilibra asperitățile și ieșirile prin cenzura Democrației- nu a
mai avut cine-l realinia și a-l readuce la linia de plutire cum o făcea,
înțelept și înțelegător Gheorghiu-Dej, ajungînd să se pună la dispoziția
Capitalismului de la care, în mișcarea lui centrifugă față de Moscova și
Varșovia, a acceptat împrumuturi bănești și recunoașteri insultătoare prin
onoruri compromițătoare, urmate de inițiative politice mult lăudate de inamicii
Socialismului (de ex. relațiile cu Germania Federală și Israel).
Prof. Gheorghe I. Ungureanu 7 februarie 104 e.d
