8 Mai 1921

  

            Ziua de 8 Mai 1921 (anul 3 al Erei Democrate) este cea mai importantă pentru mișcarea muncitorească în general și, mai ales, comunistă din Romînia, deoarece în acea zi partidul muncitorilor  (unul dintre cele mai vechi din Europa) s-a declarat Comunist –în sensul marxist-leninist- deși a continuat o vreme să-și spună Socialist.

            Cu aceeași ocazie, adică a primului Congres al P.C.R., acesta și-a declarat afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, organizată de V.I. Lenin, după ce, în 1918, și partidul acestuia și-a luat numele de Comunist; începuse finalizarea luptei, deja consemnată la 1847, de clarificare ideologică între militanți și, pe plan politic, despărțirea Bolșevicilor de Menșevici.

            Mai radicali decît ceilalți europeni, Comuniștii Romîni au impus, prin majoritatea voturilor, o despărțire profundă, înțelegînd cel mai bine ce înseamnă a fi Bolșevic și imposibilitatea coabitării cu Menșevicii, aceștia fiind susținătorii în fapt ai regimului politic burghezo-moșieresc. Această evidență s-a impus și este semnificativă și astăzi: conducerea colectivă era formată majoritar din Muncitori, chiar Secretarul General fiind el însuși Muncitor, plăpumarul Gheorghe Cristescu.

            Cu asemenea organizare, P.C.R. și-a demonstrat capacitatea ideologică și politică în mod strălucit, atît în cei trei ani cît s-a aflat în legalitate, cît și în toți anii de după aplicarea Legii Mîrzescu, prin care a fost scos în ilegalitate (în 1924), partidul fiind din ce în ce mai dîrz și mai puternic, reușind să preia conducerea diferitelor acțiuni și acte politice de importanță națională majoră, cum ar fi cel de la 23 August 1944, cînd și-a făcut debutul în legalitate ca primă forță politică a țării (partidele ”istorice” fiind practic inexistente).

            Devenind guvernamental, P.C.R. a fost în anii următori purtătorul stindardului de eliberare a țării, apoi de refacere după marasmul adus de război, obținînd pînă la 30 Decembrie 1947 victorii semnificative ca bază pentru viitoarea dezvoltare economico-socială în timpul republicii populare (1947-1965) și socialiste (1965-1989).

            A rezolvat însă defectuos problema partidelor politice, deoarece nu și-a clarificat esența Doctrinei Democrate (Comuniste), căderea (percepută, evident fals, ca victorie) începînd în primăvara lui 1948 prin unirea cu partidul social-democrat (menșevicii de care, excepțional, se despărțise în 1921) ceea ce a dus la cuprinderea în conducerea colectivă a unor social-democrați cu capacitate de influențare a orientărilor ideologice și politice, de unde mișcările ”intestine” multe și puternice, soldate cu momente complicate și grele, ba chiar și cu victime.

            În acest climat, deși avînd în frunte conducători devotați, Muncitori, de ținută patriotică excepțională (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu), P.C.R. nu și-a mai regăsit, pînă la începerea Nopții-celei-Mari la 22 decembrie 1989, albia curată și dreaptă a Doctrinei Comuniste, iar cei 3.831.000 de membri (un nămol asfixiant și chiar toxic pentru restul Poporului) din acea zi au dispărut cu toții după asasinarea celor trei Martiri: Președintele Republicii, Nicolae Ceaușescu, soția sa, înalt demnitar în stat (expresie a erorii grave în care s-a complăcut Președintele) și Generalul Milea și au trecut in corpore, luînd cu ei tot felul de gunoaie, de partea cealaltă a baricadei. Barajul acesta s-a devenit impenetrabil pentru organizarea politică firească a țării, toți peceriștii dovedindu-se anti-comuniști –dovada peremptorie fiind făcută chiar în 1990 cu apariția P.D.M. și apoi P.S.M.- și nici după 29 de ani nici unul, nici unu, nu pricepe esența Doctrinei Comuniste, stare deplorabilă care va determina cele mai grave consecințe pentru Statul nostru și pentru Poporul Romîn, ca și pentru întregul Neam Dac.

            O ultimă încercare de reabilitare vom face în acest an prin candidatura unui Comunist la funcția de Președinte al țării; vom vedea cîți peceriști se vor declara comuniști și o vor susține…

            Trăiască 8 Mai, ziua Comuniștilor !

8 Mai 102 e.d.

Prof. Gheorghe I. Ungureanu

Votul - cel mai simplu gest

            Votul propriu-zis ori votarea, ca fapt fizic, manual, este gestul cel mai simplu și cel mai ușor de realizat, doar în cîteva secunde, deși apare infinit de complicat și… complex în organizarea autorităților anti-democrate (pentru a impresiona, a impune respect sau teamă, pentru a-i îndepărta rezultatul și efectele distanțîndu-l de autori, pentru a putea fi ascuns, refăcut, metamorfozat, re-analizat, re-interpretat și, adesea, re-votat…).

            Ceea ce este foarte important și laborios, de maximă importanță socială și națională, de multe ori istorică, reprezintă tocmai partea fundamentală, esențială, capitală pentru procesul social-politic –alegerea- care durează, cu toate fazele sale, de regulă patru-cinci ani și se constituie, cu etapele anterioare într-un fenomen de lungă durtă, întinzîndu-se pe decenii ori secole întregi.

            Clasele sociale de dreapta și organizațiile lor politice –care se prezintă public a fi partide, ceea ce nu sînt în realitate- ascund maselor de votanți adevărul despre cele două instituții, iar aceia se lasă manipulați –cu idei, argumente și, mai ales, cu obiecte, uneori chiar… contondente- neavînd nici priceperea, nici pregătirea, nici partide proprii, absolut necesare, precum și nici un istoric convingător: muncitorii și țăranii, cei mai mulți, nu au nici 70 de ani de cînd li s-a ”acordat” dreptul de a alege.

            De aceea evidențiem datoria oricărei generații a fiecărei clase/ categorii sociale să-i formeze pe viitorii votanți încă din adolescență, astfel ca, la împlinirea vîrstei de majorat (la noi 18 ani), să știe precis fiecare ins care este partidul clasei lui sociale, să-l contacteze, să facă tot ce este posibil pentru a-i cunoaște conducătorii și pe candidați, iar, în cazul dat, să-și ofere serviciile și candidatura; la sediul oricărui partid –mai ales la cele ale claselor sociale fundamentale, Țărănimea și Muncitorimea- trebuie, în mod normal, să fie o afluență permanentă…

            În loc de acestea, imaginați-vă ce simt conducătorii devotați ai partideleor cînd le vine cîte un ins, la o lună o dată, să se înscrie, iar după ce primește amiroase, chiar străine intereselor lui și ale clasei sociale respective, iese din partid cu ocări, tot din partea lui, lansează autolamentații deplorabile, excremente verbale de tipul ”nu mai am încredere în partid” –nepricepînd că încrederea are săgeata de orientare valorică și determinantă invers îndreptată- ori chiar vorbele declasării bestiale desăvîrșite: ”după mine – potopul !”

            Cei cu asemenea grad de degradate generală -și, în primul rînd, psiho-morală-rațională-intelectuală- nu au ce căuta în spațiul public, necum în domeniul politic. Toți ceilalți care-și știu partidul propriu și-și cunosc Candidații, se duc cu lumină-n inimi și-n priviri la urna de votare, depunîndu-și votul pentru care au făcut, împreună cu clasa lor socială, Partidul propriu, apoi alegerea perfectă.

            Cei care nu-și cunosc Partidul, nu i-au adus nici un semn de întărire a solidarității de clasă, nu au propus, nu cunosc și nu și-au oferit o candidatură, nu au ce căuta la votare; nefăcînd alegerea strict și imperativ necesară, prezența lor la votare ar încurca toate socotelile nu numai ale clasei sociale proprii, ci ale întregului popor, ale esenței sale statale…

            Ceea ce se întîmplă cu noi de 29 de ani, motiv pentru care NICI UN UN OM AL MUNCII NU ARE DE CE SE PREZENTA LA VOTAREA DIN 26 MAI a.c.

3 mai 102 e.d.

Prof. Gheorgher I. Ungureanu

1 Mai, Strada și... țopăiala

            În anii cei frumoși ai Socialismului, precum și înainte existența regimurilor democrate, sindicatele muncitorești (numai astfel de sindicate este firesc să existe) și partidele conduse de Comuniști organizau mari manifestații sărbătorești în toate țările lumii, reprimate deseori de autoritățile burghezo-moșierești, cu sprijinul forțelor organizate ale menșevicilor (social-democrați).

            Astăzi în foarte puține țări muncitorii, lipsiți de sindicate și de partidul propriu, se mai întrunesc pentru cinstirea Zilei Internaționale a Oamenilor Muncii, iar grupuri minuscule de muncitori cu vederi progresiste încearcă de 30 de ani să recîștige drepturile pe care ”partidele” ante-decembriste le-au sugrumat și, în consecință, abia 10-15 inși se mai pot aduna să fluture cîte un steag singuratic și să asculte mici ”cuvîntări” lipsite de claritate și de siguranța perspectivei de schimbare, aproape toate invocînd enigmaticul mamut PCR, metamorfozat într-o secundă de la extaz abominabil la tragedie și sinucidere.

            La fel se întîmplă în majoritatea țărilor din lume unde piețele și străzile sînt dominale de efigia simpaticului corifeu exportator al Contrarevoluției, ”El Comandante” Che Guevara, medicul argentinian care, bolnav de Marx, credea că va impune victoria Revoluției proletare prin Violența armată înfăptuită de o echipă de 18 combatanți înarmați cu Kalașnikov; CIA și Rene Barientos, președintele bolivian, făceau haz de năstrușnicia Visătorului scăpat din frîiele Comandantului Suprem, Fidel Castro…

            În mari țări ale lumii, unde funcționează legal partide care își zic ”comuniste”, cu sedii, mijloace bănești și de comunicare în masă, uneori parlamentari și ministeriabili, muncitorii, colorați în roșu, galben, roz, umplu străzile și, țopăind, chiar cîntîd, își pun trupurile la dispoziția polițiștilor pentru masaj educativ; nimeni dintre ”comuniștii” inspirați de Marx-Engels-Lenin nu le spune ce simplu ar fi să-și adjudece drepturile înrolîndu-se în partidul propriu și, astfel, prin candidații proprii și vot, ocupînd în organele Puterii locurile care li se cuvin.

            Impunerea prin Forța Străzii este întotdeauna sortită eșecului și, deci, nu trebuie încercată decît dacă lipsește dreptul la organizare politică de clasă autentică; organizarea falsă, pe baza vorbelor goale despre ”competență” telectualistă duce la dispariție de pe scena politică (cum a ajuns celebru cazul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova).

            Organizat politic, legal, pentru cucerirea Puterii, proletariatul nu trebuie să iasă în Stradă împotriva celor care ie-au dat dreptul la organizare, solicitîndu-le masajul dorsal, ci pentru a dovedi că și-a înțeles dreptul și, eventual, pentru a mulțumi, în vreme ce polițiștii ar putea aplauda mulțimea de muncitori manifestînd pașnic în sărbătoare; nimeni n-ar mai numi ”democrație” brutalul despotism universal și, mai ales, cel din odiosul imperiu cotroman romano-german de la Strasbourg.

            Să trăiască 1 Mai, sărbătoarea Internațională a Oamenilor Muncii !

30 aprilie 102 e.d.

Prof. Gheorghe I. Ungureanu

Marea șansă

            Poporul nostru și-a irosit 30 de ani din zbuciumata lui existență, fiind acum pe cale de expiere, impusă tîlhărește de către corifeii peceriști –în frunte cu criminalul șef Ion Iliescu- în ciuda faptului că chiar ei pretindeau că-i pregătesc viitorul de aur, ceea ce se confirmase temeinic sub conducerea Comuniștilor Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, amîndoi, poate, ultimul sigur, victime ale marii trădări criminale din partea ciocoimii peceriste.

            Aș vrea să înscriu ca pe o axiomă adevărul indubitabil că o putere democrată nu poate fi înlăturată fără un război de agresiune (din afară, desigur). Cum la noi a fost înlăturat, într-o secundă, regimul politic democrat, iar toți cei 3.831.000 de peceriști subit s-au comportat -și chiar s-au declarat expres- anti-comuniști, deducem simplu că, în perioada 1947-1989, nu a existat Democrație, motiv pentru care toți cetățenii majori, inclusiv peceriștii, cu excepția celor trei asasinați, deveniți Eroi-Martiri, erau anti-comuniști; ei toți l-au și votat, în 20 mai 1990, ca șef al statului, cu o majoritate revoltătoare, pe șeful criminalilor, scuzîndu-se apoi sau chiar concomitent, că Martirul era… analfabet, dictator, tiran, despot, oprimator al mulțimilor (pe care totuși el, distins și elegant, cu limpezime și inteligență de Țăran Dac, le numea ”minunata clasă muncitoare”), ”vărsător de sînge nevinovatu”, cum ar zice un cronicar (despre un tiran adevărat, l-am numit pe Ștefan cel Mare)...

            Nesimțiți, în perfecta lor grosolănie, peceriștii,  fără excepții cunoscute, s-au bucurat enorm în mod manifest, prin toate mijloacele –vorbe deșănțate, bolborosite in corpore, mimică, gesturi, sentimente, opinii critice, niciuna autocritică, condamnări funeste, țopăieli de toate felurile, împletite cu injurii, calomnii, amenințări, defăimări sinistre și tot ce cuprinde și nu poate să cuprindă lexicul limbii noastre bogate și măiestre fără egal pe planetă- îl încoronau încornorîndu-l pe cel ponegrit pînă la ora 12 în 22 decembrie 1989 ca ”cel mai iubit fiu al poporului”…

            Toți peceriștii, ca desăvîrșite lepădături, au mutat imediat macazul acestui deșănțat elogiu pe numele criminalului pe care l-au votat ca Președinte, la numai cinci luni, în unanimitate, dar nu numai ei, ci și cu un spor de 2,5 ori mai mulți, mobilizîndu-și, așadar, familiile și întregul neam la opera de distrugere generală a marii opere de construcție, Socialismul, condusă cu devotament și credință de Eroul-Martir, asfixiat în osanale, apoi îmbălsămat în ocări…

            Niciodată pe planeta noastră nu s-a produs, în afara cataclismelor și războaielor, o distrugere mai profundă și mai cuprinzătoare cum s-a practicat în ultimii 30 de ani în Romînia contrarevoluționară, chiar de către parlamentul, guvernul și ”justiția” țării, toate puse în slujba unor imperii barbare –USA, UE, NATO.

            De puțin timp, cu aceeași osîrdie specifică, intrați într-un reviriment iresponsabil și descalificabil, peceriștii și-au reluat osanalele înroșit-înverzite și învinețite, din nou înroșite și, în gesturi deplorabile, de clovni, și-au înjghebat chiar organizații, pe care, inconștienți, le numesc ”partide”, care sunt toate, evident, anti-comuniste, deci anti-democratice în general, toți peceriștii numind despotismul post-decembrist contrarevoluționar, chiar… democrație.

            Dar, la nivelul societății, în special în rîndul claselor sociale fundamentale -Țărănimea și Muncitorimea- s-a conștientizat nevoia stopării autodistrugerii, abandonării Capitalismului și Imperialismului, cu salvarea Poporului și a Neamului prin revenirea la Socialism. Pentru aceasta mai sînt, adevărat puține, dar mai sînt șanse, atîta vreme cît mai există nepeceriști care simt, gîndesc și vorbesc despre societatea umană și democrată, Socialismul, pentru care stindardul se află în mîinile Partidului Comuniștilor.

            Marea șansă și condiție ”sine qua non”, posibil de înfăptuit în climatul creat în anul 2020, este înfăptuirea dezideratului politic ”Nicio Putere fără Comuniști !”

25 aprilie 102 e.d.

Prof. Gheorghe I. Ungureanu

Un fetișism

-replică la susținerea tezei privind impozitarea progresivă-

Sînt deja sute de ani de cînd a fost analizată și înlăturată, temeinic motivat, impozitarea progresivă. Pe scurt, ea împiedică radicalizarea politică a claselor/ categoriilor sociale exploatate. Uitați-vă la evoluția (în permanentă scădere calitativă) a țărilor -sub guvernarea de dreapta mascată- care practică sistemul. Nu impozitul trebuie ”raționalizat”, ci retribuția, așa cum s-a întîmplat în Romînia sub regimul politic democrat (cu ecart între maximum și minimum de 5, care era prea mare !). Constatați, vă rog, efectul adormirii claselor sociale progresiste: lipsa partidelor radicale, ale Comuniștilor, ceea ce duce la atrofierea luptei de clasă, singurul ”motor” al evoluției normale (progresiste, spre Democrație, în vreme ce în toate țările guvernate de pesediști/ menșevici cetățenii numesc Democrație, prin tîmpitizare, anti-democrația pe care o votează cu pînă la ... 86 %, spre propriul dezastru). 27 aprilie 102 e.d. Prof. Gheorghe I. Ungureanu

ANALFABEȚII

Analfabeții

-despre Baliverniada bălăcărioasă-

            De 30 de ani nu am auzit în tot spațiul public politic oficial nici măcar o propoziție de bun simț și în respect față de proprietatea cuvintelor, conform dicționarelor clasice (căci după 1989 s-au produs și aberante modificări voluntariste în definițiile lexicale, unele preluate în texte umoristico-satirice, cu succese pline de… succesuri !).

            Nu citez niciodată cu plăcere vreun american (USA), dar, în raportul său despre ”starea națiunii”, un fost președinte a rostit două lucruri formidabile despre realitatea în care trăiesc, pe mormane de bogății, vîrfuite cu Kalașnikovul din toate țările lumii, cei mulți și năpăstuiți din țările cu conducere fascistă: peste 37.000.000 de subnutriți și peste 90.000.000 de analfabeți; aceste cifre caracterizau USA în urmă cu 20 de ani (după informațiile președintelui)…

            La noi, nici după 30 de ani de Noapte, nu sînt astfel de cifre îngrijorătoare: săracii sînt cu mult mai puțini (grație asigurărilor multiple și de mare valoare din Socialism), iar analfabeți sînt, de regulă, cei cu studii înalte; ei dovedesc, în mod cotidian și în public, cea mai crasă lipsă de competență în cel mai important domeniu al existenței –politica- și, pentru a-și compensa ignoranța, umplu corul cu baliverne și bălăcări ori-de-cîte-ori este vorba despre democrație și drepturi ale majorității, desemnată de obicei prin termenul ”prostime”…

            Piramida ignoranței desăvîrșite este dominată de la distanță de celebrul personaj insignifiant pînă la întîmplarea de un comic al dramatismului inexplicabil care l-a propulsat în funcția de președinte al republicii și care grohăie incredibil: ”Ceea ce se întîmplă în aceste zile se numește dictatura majorității și este profund dăunătoare democrației”. În nicio enciclopedie de umor, satiră, paradoxuri, aberații și absurdități nu se pot găsi asemenea perle, aceasta fiind, probabil, unică pe plan mondial; o definiție simplă și foarte exactă a Democrației, la îndemîna oricărui neșcolarizat, este chiar ”dictatura majorității”.

            La telectuali de prim rang găsim mereu -și nu în exprimări domestice- asemenea perle. De curînd, un academician îmi explică diferența între un partrid comunist și unul socialist, deși a răsfoit lucrările mele despre Doctrina Comunistă: ”eu nu pot fi comunist pentru că partidul comunist construiește Comunismul, dar sînt socialist pentru că partidul socialist construiește… Socialismul !”…

            Cum să nu înțelegi de ce cademicienii, chiar specialiști în Istorie, spun că poporul nostru (Poporul Dac) s-a format dintre Daci și Romani (aceștia apărînd, în realitate, ca urmași ai Dacilor, după mai mult de 30.000 de ani de existență a Dacilor) și că, noi, Dacii, vorbim limba… nepoților noștri Romani ?!?

10 aprilie 102 e.d.

Prof. Gheorghe I. Ungureanu

Bijuteria Răului

            Am văzut francezi înnegurați și plîngînd, pentru că li s-a fost arsă o bijuterie a măestriei arhitectonice: renumita Catedrală, intrată în conștiința unei mari părți a omenirii înrobite de povara crucii isusului, ca simbol al Robiei față de Răul cel mare. Însuși președintele Macron și-a ascuns hlamida fascistă, dezvăluindu-și ipocrizia suferinței în fața mulțimii adunate de pîrdalnicul foc; și el și cei mulți știu ce ne-a lăsat scris geniul nostru tutelar, Eminescu: ”mărirea-i e în taină legată de acești” (ca și mărimea Catedralei)…

            Președintele fascist, aproape încercat de tremur și plîns a ridicat laude (meritate) pentru marii constructori francezi, dar nu a gîndit nicio silabă pentru marii demolatori fasciști ai lumii -între primii fiind chiar Francezii- și milioanele de victime ale lor, în frunte cu șefi de state Eroi-Martiri, făcuți una cu pămîntul în țările arate cu bombe -create de ”marii constructori Francezi- dintre care menționăm sugestiv: Indochina, Ciad, Libia, Siria (cu Bijuterii adevărate ale marilor constructori Sirieni, cu mii de ani mai vechi și mai valoroase decît cele ciupercite pe planetă în ultimele 15 secole de după apariția basnelor evreiești, cu personajul lor bezmetic și sinistru)…

            Procurorul Republicii Franceze se precipită pe moment să ancheteze, pentru distrugere din culpă, pe nefericiții muncitori, marii constructori, care se iluzionau că se vor încălzi la focul din incinta Catedralei, dar nu-l cercetează pe fascistul care trece prin foc și sabie popoare întregi…

            Jefuitorii cei mari ai lumii se înghesuie să doneze ceea ce nu le aparține: sume fabuloase pentru reconstruirea Bijuteriei Răului, stoarse din suferința popoarelor, nevăzînd ce se petrece sub ochii lor, chiar în țara lui ”Notre Drame” – vestele galbene, expresie a ipocriziei Înrobitorilor; cei mulți, timorați, rămîn pasivi (pînă cînd ?) deși ei știu că ” nu-i nicio mîntuire în regi, ciocoi și dumnezei”

           

16 aprilie 102 e.d.

Prof. Gheorghe I. Ungureanu