Doctrina sau Partidul ?

Sînt Comunist (salut pentru USR). Un tovarăș (aproape sigur din Partid), sub număr ascuns, îmi cere să răspund public și, dacă se poate, să nu mă supăr: ce primează -din punctul de vedere al autorului Doctrinei Comuniste și al Președintelui Partidului Comuniștilor ”ambele girate de dumneavoastră, tovarășe președinte”- succesul Doctrinei Comuniste sau al Partidului ?

Tonul de răspăr și ranchiună îmi sugerează că este vorba de un ”sol” al Baliverniadei în care au fost antrenați (de cei care, de 29 de ani, se opun cu îndîrjire organizării și activității Partidului Comuniștilor) cîțiva membri aduși în partid pe o anume filieră. Nu și-au mai declamat, de vreo două zile, nerozia despre ”orgolii” și nici despre statutul de membru ”provizoriu” în Comitetul Național, însă am înțeles că întrebătorul (sau prepusul lui) dorește una din cele două poziții, desigur pe cea de Președinte (căci pentru cealaltă ar trebui să-și termine, mai întîi, clasele primare).

Trecînd peste prilejul de a da o replică în formă de umor și un bob de sarcasm (absolut îndreptățit, mea culpa), pentru că sînt total lipsit de orgoliu, mă bucur enorm de întrebare și mulțumesc preopinentului că mi-a dat ocazia de a analiza cele două aspecte și a le disocia în raport de importanță, raportate la aceeași persoană. Aș dori ca respectiva persoană să-și dea numele pentru că, acum cînd scriu, m-am hotărît să adaug acest text, ca un paragraf esențial, în cartea fundamentală a ideologiei, politicii și practicii comuniste viitoare, ”Doctrina Comunistă”; mulțumesc, tovarășe, nu m-ați șicanat ci m-ați stimulat.

Expediem mai întîi varianta funcției în partid: nu am avut pînă acum nici un membru al Partidului Comuniștilor, deși am tatonat două persoane, care să corespundă, la nivel minim capacității de a conduce un adevărat partid care are misiunea istorică de a reprezenta, exprima și apăra interesele claselor sociale fundamentale ale poporului nostru -Țărănimea și Muncitorimea- precum și ale întregului Popor și ale Patriei, pentru redobîndirea Independenței și Suveranității. De aproape 65 de ani, dar mai ales în ultimii 29 de ani, m-am străduit, ca un dascăl înțelegător, răbdător și, poate, înțelept, să-i învăț pe colaboratori să perceapă (noțional) și să asimileze măcar 15-20 de termeni ori sintagme sine qua non pentru orice membru al oricărui partid: Politică, Partid, Democrație, Lupta-de-clasă, Alegere, Votare, Putere, Administrație (ambele din sistemul organelor statului), Exploatare, Asuprire, Robie, Socialism, Comunism, Doctrina Comunistă, Libertate, Menșevism, Bolșevism, Extremism, Terorism (mai ales terorism-de-stat, regret, specific statului nostru), Fascism; totul a fost fără succes.

Le-am oferit ne-învățăceilor, tot zadarnic, articole, broșuri, cărți cu explicațiile proprii, foarte clar și simplu redactate; peste tot a lucrat tîmpitizarea începută în 1948 și devenită virulentă, criminală, după 22 decembrie 1989. Un fost elev, cu rezultate bune la învățătură, căruia i-am recomandat să studieze istoria, a devenit licențiat, iar după o vreme coleg de cancelarie (era anti-comunist, afirmat numai după 1989), mi-a spus la o discuție amicală, ”iertați-mă, tovarășe profesor, sînt elev al dv, dar nu discipol”…

”Expozeul” mi s-a impus pentru a înțelege de ce nu am găsit o persoană potrivită pentru funcția de Președinte al Partidului Comuniștilor, mai ales că, discutînd despre partidul inițiat și condus de mine, un colaborator apropiat (ne țineam de prieteni), cadru didactic universitar, doctor în istorie și statornic activist credincios PCR-ului, nu a acceptat niciodată definițiile și opțiunile mele formulate public, oral și în texte, încă din anii de început ai deceniului 60-70 (dar a insistat, alături de Secretarul de Partid și de Rector, ca să-mi întocmesc dosarul și să fiu primit în partid, în vremea studenției, în zadar, însă, forțe mai mari, neștiute, s-au opus); toți erau infestați de miezul toxic al ”învățăturii marxist-leniniste” și refuzau s-o numească ”materialism dialectic” ori ”Teoria Socialismului” sau ”Doctrina Comunistă” (am prezentat esențele disputelor în cartea mea ”Amfiteatrul Trei” scrisă în urmă cu 57 de ani).

Am creat, singur, cu eforturi pe care nu le pot rememora și exprima, Templul Viu al Vieții Mele: Partidul Comuniștilor, ca materializare a Doctrinei Comuniste, respirația și sîngele Tempului. Peste puțin timp voi convoca o Conferință Națională a Partidului Comuniștilor care va avea la ordinea de zi și punctul ”Eliberarea din funcție a Președintelui, la cerere, și alegerea unui nou Președinte”; aștept oferte și propuneri.

Cît despre Doctrina Comunistă, nimic nu este mai important decît aceasta. Fiindcă am gîndit-o, am elaborat-o, am cuprins-o în sute, multe sute, poate mii de texte, cele mai multe publicate, ea îmi aparține și o dăruiesc întregii lumi prezente și viitoare; n-am primit (decît ca pedepsiri) și nu-mi trebuie recompense. Mi-am propus tema și la doctoratul mult dorit, dar am fost mereu refuzat: în Socialism pe motivul că aș fi… anti-comunist, iar în capitalismul contrarevoluționar cu respingerea, chiar rostită, de același conducător din Socialism, în reproșul dezgustător: ”Comunistul ăla, NU !”

Iată, stimate tovarășe, ce primează: Doctrina Comunistă; sper să mi-ajute cugetul și sănătatea s-o văd materializată într-o carte în rafturile librăriilor. M-aș bucura dacă unii dintre ciocoii peceriști, măcar unu la un milion, să nu plesneasă.

Sînt Comunist ! (salut respectuos pentru USR).

28 martie 102 e.d./ 2019

Prof. Gheorghe I. Ungureanu