O disculpare, aproape brutală, prevestitoare a sfîrşitului apropiat, a săvîrşit Adrian Păunescu prin povestirea autobiografică "Vinovat de iubire", care este, în fapt, un memoriu autolaudativ menit să-i fixeze victorioasa efigie bărbătească în memoria contemporanilor şi urmaşilor.
Sugestia din titlu este un testament întors prin care nu lasă nimic urmaşilor, ci le cere ca ei să-i dea iertare pentru că, deşi nimeni nu acceptă aceasta, iubirea este expresia egoismului, deci sentiment şi faptă negative.
Personalitate complexă, bătăioasă, impunătoare şi penetrantă, deşi în realitate era un om şi poet sensibil, deseori interiorizat şi duios, făcînd zgomot ca să-şi ascundă suferinţele şi timiditatea, poetul era un amalgam de temperamente, de la sangvinic la melancolic.
L-am cunoscut la începutul anilor 60 cînd, de la un moment, apărea în fundul sălii de la Casa de Cultură "Grigore Preoteasa", spre a participa la şedinţele cenaclului literar al studenţilor bucureşteni; se introducea în discuţii, tunător, debitîndu-şi precipitat opiniile, prea agitat şi cu dicţie neclară că eu, chiar ciulindu-mi urechile, nu percepeam nimic, rămînînd cu concluzia că băiatul acesta ne ceartă convins că trebuie să-i dăm ascultare...
Nu l-am putut aborda, fiind unul dintre doi participanţi (al doilea era Ana Blandiana) care-mi erau nesuferiţi.
L-am reîntîlnit, prin intermediul televizorului, în anii 70 şi 80 ca iniţiator şi promotor al celei mai mari mişcări culturale din istoria de multe milenii a Poporului Dac - Cenaclul Flacăra, devenit intersecţie astrală pentru munca şi viaţa oamenilor muncii, mai ales a sătenilor şi, în primul rînd, a ţăranilor: toţi lăsau lucrul, inclusiv cînd se aflau cu ziua la alţii şi dădeau fuga la televizor. Socialismul are prin Cenaclul Flacăra piatră de hotar şi înalt punct de reper pentru reale valori naţionale. Eu însumi îmi aranjam orele la şcoală în aşa fel încît să pot fugi acasă ca să urmăresc magnificul spectacol.
Multe sînt piscurile de lumină spre care îi înălţa pe participanţi, spectatori şi telespectatori, precum şi pe cititorii revistei sale. Între altele amintesc popularizarea unor invenţii şi descoperiri, sprijinirea autorilor în efortul de a-şi impune lucrările, publicarea informaţiilor de excepţională însemnătate naţională, europeană şi mondială despre scrierea Dacă (Tărtăria, peştera din Banat etc).
Poet antologic, Adrian Păunescu este cel mai mare de după Mihai Beniuc, iar dacă cineva ar face o antologie a celor mai valoroase texte poetice, chiar dacă numai cinci romîni ar intra acolo, Adrian Păunescu ar fi printre ei; aş putea exemplifica aici cu "Rugă pentru părinţi" sau cu elogiul adus lui Mihai Viteazul, Eroul-Martir de la Cîmpia Turzii. Citez din memorie: "Eu aş spune către unii / Arătîndu-le obrazul: / Spuneţi unde-au fost romînii / Cînd ni s-a tăiat Viteazul ?"
După 22 decembrie 73 (1989) şi-a dat în vileag caracterul său de anti-comunist congenital, pe care l-a şi ilustrat şi motivat îndelung, începînd chiar cu participarea la Contrarevoluţie şi continuînd cu apostrofarea noastră şi a Partidului Comuniştilor; ilustrăm cu două titluri din gazeta sa, prin care răspundea articolelor pe care i le trimeteam, care-l supărau enorm: "Comunismul nu mai are viitor !" şi "Comuniştii nu se mai termină ?"
Imaginaţi-vă, vă rog, ce resentimente profunde nutrea faţă de comunişti şi faţă de doctrina comunistă, dacă un menestrel notoriu de prim rang, legănat în toate graţiile peceriştilor, aruncă asemenea ghiulele unui permanent ostracizat de către pecerişti, făcut şi menţinut decenii la rînd -fără vreun temei- deţinut politic, defăimat drept bandit naţional anti-comunist, deşi toţi ştiau, fără îndoială, că sînt comunist autentic, tocmai pentru aceasta refuzat la cele şapte cereri de înscriere în PCR.
Cu astfel de titluri, este clar de ce poetul a susţinut intrarea ţării noastre în Imperiul European şi îm NAT -atitudini politice impardonabile pentru un comunist- de ce mai ales a fost şi a rămas un popularizator al ciumei celei mai spurcate - religia, cu care şi-a îmbîcsit toate cărţile şi toate poeziile, devenite, din această cauză, necitibile în public...
Atitudini exemplare de cetăţean şi tată ne-a lăsat ca demn şi mobilizator model în raport de colaborarea cu fiul său, Andrei, precum şi cu participarea "in rem" în teatrul de operaţii ale războiului transnistrean; dar nenumărate sînt momentele şi scenele în care ne-a lăsat o vie prezenţă luminoasă de cetăţean volubil şi talentat creator de frumos.
Prin moartea Poetului, scena publică romînească pierde o mare personalitate, greu sau imposibil de înlocuit. Îi vom păstra o amintire plină de acest Frumos şi de respect.
Prof. Gheorghe UNGUREANU
5 noiembrie 94
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu