Nicolae Ceaușescu

Eroul-Martir Național Nicolae Ceaușescu -o prezentare critică subiectivă, la 100 de ani de la naștere, 26 Ianuarie 2018- Ar fi necesar ca, măcar după 28 de ani de la măcelul din decembrie 1989, cu prilejul centenarului nașterii marelui om politic, structura de stat pe care a condus-o și care își zicea, absolut inadmisibil, ”partid”, să facă o analiză a evenimentelor din decembrie, să explice pregătirea, punerea în practică și succesul puciului militar și apoi predarea puterii către conducătorii Contrarevoluției anti-socialiste, anti-populare și anti-naționale, care a evoluat fără nicio opoziție din partea Nămolului de peceriști care își ziceau comuniști. 3.831.000 reprezintă cifra certă a peceriștilor, toți dovediți dușmani ai Președintelui Nicolae Ceaușescu, șeful lor de partid (în calitate de Prim-secretar și Secretar General), Comandant Suprem al Armatei, asasinat chiar de ei la 25 decembrie 73 e.d. (1989, după calendarul iudeo-masonic), în urma puciului militar din 22 decembrie. Dintre ceilalți 21.000.000 de Romîni existenți la 22 decembrie-cel-negru nu am aflat nici unu care să se ridice în apărarea sa în perioada 22 – 26 decembrie cît s-a mai aflat în viață (răpit, sechestrat, apoi ucis mișelește) și cît nu se știa încă, după 25 decembrie, că a fost asasinat. Foarte contrariat de modul în care se prezentau la televiziune evenimentele de după 17 decembrie –în totală contradicție față de comportamentul impus de Doctrina Comunistă- am condamnat nu atît ieșirea în stradă a zurbagiilor, cît mai ales reacția conducerii, a Președintelui în primul rînd, sub aspectul ineficienței măsurilor ordonate și puse în practică, dar mai ales absoluta și impardonabila ucidere a pretinselor 63.000 de victime, care treceau de adevărate de vreme ce autoritățile -și personal Președintele Republicii- nu dădeau nicio explicație. Ba, culmea, Președintele a fost îndepărtat din țară și transportat în Iran, aceasta fiind, probabil, o variantă a începerii Zurbei, adică o ”primăvară de la... Praga”. Era dovada modului anti-democrat de reacție sau chiar a esenței anti-democrate a Puterii politice. Totuși, chiar dacă represaliile erau la asemenea dimensiuni, Președintele trebuia salvat, mai ales pentru ca poporul să înțeleagă, pentru prezent și pentru viitor, ce anume s-a petrecut în mod real (căci nu se punea problema de a fi menținut în fruntea statului). În scopul acesta, am încercat în 22 decembrie, imediat după ora 15, să găsesc două mașini și cîțiva colaboratori pentru a-l scoate pe Președinte din ghearele criminalilor puciști, dar nu am găsit decît un ARO și mi-a fost imposibil să găsesc măcar șofer (proprietarul s-a scuzat: ”nu, nu pot, așa ar trebui, dar sînt membru de partid, ce m-aș face ?” ”Dar, invers ?” am încercat. ”Ar fi grozav, dar... nu sînt ca dv; sînt un om slab...” Puhoiul de militari străini (cei 80.000 confirmați de Petre Neulander Roman, Criminalul nr. 2, după Ion Iliescu), la care s-au adăugat gunoaiele proprii, chiar și Adrian Păunescu, autorul moral principal al Contrarevoluției, ajutat de cei doi Măscărici, mari beneficiari ai regimului democrat, poetul Mircea Dinescu și actorul Ion Caramitru (ca să nu vorbim de licheaua Brateș), au fost de nestăvilit în condițiile în care un număr dublu de militari proprii, plus cei de la Securitate și Miliție, făceau corp comun pentru înlăturarea regimului democrat, pentru asasinarea Președintelui și a soției sale, Generalul Milea era deja asasinat. Eu am fost singurul cetățean Romîn care m-am îmbrăcat în negru, în semn de doliu, rămînînd astfel pînă în ziua de 3 ianuarie 73 e.d./ 1990 și l-am cinstit pe Eroul Martir asasinat cu lacrimi reale și nu-mi păsa că idioții, în primul rînd peceriștii, mă satirizau (și mă exprim elegant, față de vorbele lor porcoase, cum știu ei să se exprime de regulă), pe considerentul că nu am fost membru al PCR și, mai mult, i-am chemat în judecată pe Președinte și pe Primul-ministru (dosar nr. 2065/ 1974) și că, în numele lor, în fața cărora eram permanent ponegrit -pentru criticile juste- și pentru care am fost de trei ori condamnat politic și de nenumărate ori victima tuturor felurilor posibile și imposibile de represalii, inclusiv ”asasinarea” din 20 septembrie 1974 (însă, din întîmplare, victimă a fost altă persoană)... În urmă cu cîțiva ani un alt cetățean mi-a spus că a plîns în decembrie 73 e.d. cînd s-a anunțat asasinarea Președintelui (este de reținut). În cursul anului 73 e.d./ 1990 am fost de mai multe ori la Cimitirul Ghencea și m-am documentat în amănunt, chiar în timpul iernii și al primăverii, observînd toate locașurile de morminte proaspete, le-am ”monitorizat” și, treptat, am primit confirmări de la personalul din cimitir că în decembrie au fost acolo două înmormîntări, iar acele locuri le-am desemnat ca morminte ale Președintelui și soției sale. Deși, în ziua începerii procesului Zoiei la instanța din strada Știrbei Vodă, o persoană, care s-a prezentat a fi din Tîrgoviște, mi-a spus, la inițiativa dumneaei, că a fost martor ocular la ”îngroparea” celor două cadavre într-o rîpă de lîngă Tîrgoviște. În 26 ianuarie viitor m-am dus la cimitir, am cumpărat de la intrare trei legături mici de flori și trei lumînări pe care le-am fixat la ”mormîntul Președintelui”, aprinzînd lumînările, sub privirile speriate și ascunse ale unor ”paznici” care se deplasau pe-alături de alee, dincolo de cruci și morminte (ca să nu-i observ). La 26 ianuarie 75 e.d./ 1992 am fost la cimitir cu doi tovarăși (tot de la Curtea de Argeș, un consătean, rudă și elev de-al meu, inginerul Nicolae N. Bobic și colegul, tovarăș de partid, în Partidul Comuniștilor, inițiat de mine în 22 decembrie, învățătorul Vasile Gh. Alexoiu), am pus flori și lumînări, am instalat o stea roșie și o pancartă cu un text de cinstire a memoriei celui mai de seamă conducător al Statului nostru și al Poporului Dac din întreaga sa istorie multidecamilenară. De atunci au mai venit alți oameni ai muncii, unii organizați, cu flori, jerbe, coroane, pancarte, fotografii și alte însemne, cu steaguri ale Țării și Partidelor, la care se adăugau ziariști, inclusiv de la televiziuni; deseori mi s-au luat interviuri, niciodată nu se difuzau ale mele, ci numai ale celor care spuneau ceva care putea fi motiv de batjocură. Într-un singur an m-a contactat, chiar la mormînt, fratele Președintelui, Ion, care m-a felicitat, mi-a mulțumit, mai ales pentru că am anunțat înființarea Comitetului Național pentru Cinstirea Memoriei Președintelui-cel-Mare, Nicolae Ceaușescu, mi-a spus că vrea să colaborăm, dar niciodată nu ne-am mai întîlnit... Puțini peceriști vin la mormînt, cred că doar o sută-două, cei mulți sînt oameni ai muncii (Țărani și Muncitori, mai ales) nepeceriști care vin din respect să-i cinstească memoria și să-i hulească pe criminalii care ne-au devastat țara, în special pe Ion Iliescu și camarila lui, cei mai aprigi inamici fiind organizați în marele ”partid” de dreapta FSN-PDS-PSDR-PSD... În cei peste 28 de ani din Ziua Dezastrului Național, 22 decembrie, cînd a început Noaptea Neamului Dac, nici un pecerist din cei 3.831.000 nu s-a recunoscut pînă astăzi vinovat pentru degradarea și trădarea Socialismului, pentru asasinarea celor trei Eroi, Președintele, soția sa și Generalul Milea, ori pentru construirea Capitalismului, pentru îmbrîncirea noastră în Imperiul Cotroman Romano-German de la Strasbourg și al U.S.A., pentru intrarea în blocul militar de tip fascist NATO... Dv le puteți spune celor din marele nămol pecerist cum vreți, eu știu că, toți, sînt cum le spun eu: anti-comuniști; accept să-i exceptăm de la ocară pe cei care s-au exprimat în public în favoarea Președintelui și a Socialismului între 22 și 26 decembrie 73 e.d./ 1989. Orice am adăuga nu poate decît să confirme cele de mai sus. Cei care, după acea dată, mai ales în ultimii doi-trei ani, se declară comuniști și laudă ”PCR”, fără să-și înceapă exprimarea cu autocritica pentru cultul deșănțat al personalității, pentru degradarea și trădarea Socialismului, pentru organizarea contrarevoluției, pentru construirea Capitalismului, Imperialismului și Fascismului, inclusiv prin participarea la războaie împotriva statelor și popoarelor prietene, aceștia, toți aceștia demonstrează, în mod constant, din 22 decembrie-cel-negru și pînă astăzi, că n-au înțeles esențialul din Doctrina Comunistă, că nu pot defini cele patru noțiuni fundamentale pentru organizarea și conducerea societății: Politica, Partidul, Democrația, Puterea Democrată. Iar exprimarea respectului pentru memoria Eroului-Marir Național, asasinat mișelește de către P.C.R. este intenția de ieșire din motivația generală a culpabilizării, apoi recunoașterea pierderilor imense pentru sine, pentru familie, pentru societate, mai ales pentru tineri și copii, care au început să aibă două cetățenii, apoi numai una -nu a Romîniei- și gravissime rerum să nu mai știe și să nu mai poată spune Mamă și Tată și nici Romîn, în limba părinților și bunicilor, căci sunetele fundamentale ale Limbii Dace –Î, ă, ș, ț, ce, ci, ge, gi, che chi, ghe, ghi nu pot fi rostite de Occidentul anti-civilizat... (Am scris despre acestea îndelung în cărțile și articolele mele). L-am declarat pe Președintele asasinat Erou-Martir Național și Sfînt al Daciei și al Poporului Dac, subliniind că a fost cea mai mare personalitate din întreaga noastră istorie cunoscută, de trei-patru zeci de mii de ani, cu motivarea foarte simplă, raportată la alte mari personalități deosebite (și am putea cita vrea 20 de nume celebre, începînd cu Regina Tomiris și Generalul Alexandru Macedon și pînă la ultimul mare asasinat, Tudor Vladimirescu sau alte două mari victime din urmă Avram Iancu și Alexandru Ioan Cuza) ) Fiu de țăran dintr-o familie numeroasă, născut în anul cînd ne-am făurit Unirea Națională, numită acum cea Mare (dar nu a egalat-o pe cea făurită de Regele Vlad la 1064 dăinuind pînă la 1102 sub numele Dacia Unită și nici pe cea a marelui Rege Burebista, nici nu mai putem bîigui despre Tomiris și Alexandru sau de cei doi Împărați Galeriu ori de Ioniță Caloianu...), Nicolae (unul din cei doi Nicolae ai familiei din Scornicești) a plecat de copil la București, s-a angajat ca ucenic și a ajuns bun cizmar, dar și luptător Comunist, trecînd victorios prin mai multe procese în care, cu exemplar curaj, înțelepciune și inteligență, se transformă, în instanțe, din acuzat în acuzator, caracteristică pe care a păstrat-o și a înnobilat-o toată viața, inclusiv în fața asasinilor puciști. Știm că a fost de o ținută umană deosebită, exagerată uneori; era, dincolo de criticile aspre pe care le formula în public, înțelegător și milos, diminuînd pedepsele aplicate de justiție unor trădători, supunînd opiniile sale colectivului în care avea rol conducător, dar care, la rîndul său, era nevolnic, lipsit de personalitate, și de simțul răspunderii, ipocrit; nu au urmat exemplul tovarășilor din nucleul superior de conducere al bolșevicilor sovietici, mai ales al celor din jurul lui V.I. Lenin, care aveau curajul să-l contrazică și să argumenteze, să voteze contra, să-i infirme opțiunile și propunerile. Prin puterea gîndirii și a acțiunilor proprii de organizare și conducere, în calitatea sa de Președinte al Republicii și de conducător al PCR, Eroul-Martir Național a determinat în mod hotărîtor o evoluție spectaculoasă a țării, fără egal în cele peste jumătate din statele lumii care au cunoscut regimul politic democrat, Romînia fiind, istoricește, al doilea stat din lume liber economic –în primul rînd prin meritele de excepție ale Eroului-Martir din Scornicești- cu cel mai ridicat nivel de trai al întregului popor, după Liban, devenit precedesor pentru următoarele două state: Libia și Norvegia, prima fiind măcelărită de imperialismul fascist, cea de-a doua o va urma ori își va ceda, de bună voie, averile și spațiul... Peceriștii, în special telectualii, inclusiv cei din imediata apropiere, nu au înțeles și nu au apreciat niciodată, nici chiar înainte de 22 decembrie, cînd i se adresau cu minciuna poleită ”Mult iubite și stimate”, în ce constă capacitatea intelectuală și morală a celui care îi ocrotea, deși nu meritau: el reprezenta în mod curat și sincer, exprima și apăra interesele de clasă ale claselor sociale fundamentale, Muncitorimea și Țărănimea; din această conștiință înaltă de Revoluționar Comunist ieșeau vorbele de miere ”Minunata Clasă Muncitoare”, sintagmă pe care nimeni nu o repeta, deoarece peceriștii nu puteau suferi nici această clasă și nici aprecierile la adresa ei... Drept răsplată, conducătorii acestei clase și ai ”detașamentului de avangardă” al clasei muncitoare, P.C.R. –care avea doar nume și doctrină comuniste, dar nu și Comuniști în afara celor trei asasinați- l-au dăruit, entuziasmați, cu peste 700 de gloanțe, în timp ce el prohodea textul poetic cel mai sălbatic și anti-național, care va deveni imnul de stat ”decretat” chiar de Eroul-Martir Național: ”Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină decît să fim sclavi iarăși pe vechiul nost pămînt” ! Asasinii peceriști și marea gloată de milioane, pretinsă comunistă, continuă să-l hulească pretinzînd că era ”analfabet” cu doar... patru clase, înlăturînd cu bună știință adevărul că Eroul era licențiat, pe locul ÎNTÎI al Academiei Militare ”Frunze” din Uniunea Sovietică, precum și că obținuse licența la ASE în București cu nota maximă, pe care niciodată nu a dezonorat-o (cum o fac foarte mulți telectuali licențiați, doctorați, docentați și cademicienizați), ba ar fi obținut, dacă ar fi vrut, o distinsă licență și în domeniul umanist, literar și folcloric... Căci, se știe, avea o memorie bună și o fire sensibilă de poet și iubitor de folclor muzical. Cînd și de ce s-a putut întîmpla Dezastrul, unic pentru persoana și familia sa, infernal pentru Poporul nostru, devastator pentru Țară ? Am răspuns deseori în articolele și cărțile mele, dar puțini citesc, nimeni nu pricepe, căci toți au gîndirea și simțirea în altă parte, chiar în cea opusă, cum ne-au demonstrat-o mulți și aș cita pe doi din vîrful ideologic al PCR: Dumitru Popescu ”dumnezeu” și Ștefan Andrei; nu-l putem adăuga, pentru neghinirea sa din închisoare, pe Ion Dincă. Scurgerea întregului secol al Socialismului, de-o vîrstă cu Eroul-Martir Național Nicolae Ceaușescu, ne demonstrează că, începînd cu Marx și Engels –care au conceptat Socialismul în așa fel ca să fie util Burgheziei și Moșierimii, cum vor defini minuțios și abil Plehanov și Troțki și, cu abilitatea sa genială, va pune în practică însuși V.I. Lenin- în toate cele peste jumătate din țările lumii în care s-a instaurat vreo guvernare socialistă în acest secol, nu s-a definit Doctrina Comunistă și, mai ales, Democrația și Puterea Democrată, nu s-a definit clar Politica și nici Partidul, deși un început rațional l-a făcut Marx. Toți conducătorii partidelor ”comuniste” de la Vladimir Ilici Lenin la Mihail Sergheevici Gorbaciov au vorbit, repetat și insistent despre bolșevism, Lenin chiar și-a numit, explicativ, partidul bolșevic, dar n-au făcut absolut nimic pentru satisfacerea țelurilor politice ale bolșinstvo, ci pentru a le încîlci cărările înțelegerii, dîndu-i mulțimii doar diferite satisfacții, în raport de condiții, îndepărtînd-o însă de la Putere. Astfel, în cei o sută de ani nu s-a instaurat în nicio țară Puterea Democrată, singura care ar fi asigurat și ar fi salvat Democrația, dînd Cezarului –Poporul- ce este al Cezarului: Puterea și numai astfel s-ar fi împlinit idealurile esențiale ale minunatei clase muncitoare. În lipsa Puterii Democrate, Socialismul a rămas, în diferite limite, simplă vorbărie cu măsuri represive împotriva populației, pe care se pretindea că o reprezintă și o apără (Uniunea Sovietică, Polonia ș.a.), împrejurare care a determinat pierderea conducerii chiar și în cazurile cînd Puterea a fost dobîndită prin alegeri (Spania, Grecia, Germania, Republica Moldova, Catalonia) sau nu i-a revenit datorită inconsecvenței ideologice a partidelor ”comuniste” (Franța ca și Albania de după măcelul NATO care a urmat reinstaurării regimului democrat după contrarevoluția din 1989) ori separării în nuanțe a ”comuniștilor” (Italia) ș.a., ș.a. Ba, PCR, care a fost cel mai mare partid ”comunist” din lume (procentual, față de populația țărilor) a ajuns la o formulă -antinomică față de definirea științifică a partidului- prezentată de Eroul-Martir Național, cu conștiința împăcată, subînțeleasă, ca o concretizare a bolșevismului, drept partid al întregului popor. Această formulă a făcut ca și astăzi, după 28 de ani de la Dezastrul Național produs la noi sau la 100 de ani de la cel mai important eveniment al Omenirii din întreaga sa istorie cunoscută, M.R.S.O., nici un om conștient să nu știe ce este Partidul, toate ”partidele” de la noi, spre exemplu, chiar dacă s-au înregistrat multe sute, să fie considerate, fiecare, ”partid al întregului popor”... Și astfel, toate găștile (exclusiv peceriste) sînt votate și ajung în Putere prin voința (întunecată) a cetățenilor care cred mereu că participă la... alegeri, dar nu fac altceva decît că, de fiecare dată, confirmă jugul menșevic, social-democrat, generalizat în cazul Europei prin Imperiul Cotroman Romano-German de la Strasbourg-Bruxelles. De cînd ”tovarășul” Gorbaciov își scrie memoriile, avem deja confirmarea totală a lichidatorului de vîrf al Socialismului, chiar din Vatra lui, Moscova, de unde a fost lichidată și Internaționala Comunistă, încă de la sfîrșitul anilor 20, finalizată în 1943, cu un apendice formal pînă în 1948. Iată, vă citez din textul său ce dorea părintele ”perestroikăi”: ”reformarea P.C.U.S. în sensul trasformării lui într-un partid modern” pentru care ”a fost elaborat și trebuia prezentat la congres un nou program de orientare social-democrată” care să fie orientat ”spre o sinteză a trăsăturilor pozitive ale socialismului și capitalismului” ) Vedeți ce aberații anti-comuniste, esențial anti-democrate gîndea și poate să scrie conducătorul Partidului bolșevic condus de Lenin, fiind la fel ca Lenin, licențiat în Drept, dar, la fel ca el, neputînd defini esențele noțiunilor fundamentale, cerință sine qua non pentru un om politic: Politica, Partidul, Democrația, Puterea Democrată. Nu există îndoială că, prin studiile și activitatea practică a lui Gorbaciov sau prin studii și genialitatea lui Lenin, aceștia n-ar fi știut să definească științific aceste noțiuni, dar ei, fiind social-democrați, adică menșevici, nu au vrut să dezvăluie maselor populare adevărul despre lupta și țelul lor, așa cum, la noi, asasinul Eroului-Martir Național, spunea zîmbrind că ”vom avea un regim politic democrat, de tip suedez” ! Din șirul de lălăieli gorbacioviste vă mai pun în față cîteva mici fragmente: ”perestroika a fost o victorie istorică: societatea sovietică (...) a deschis drumul către libertate și democrație” și că ”Pînă la 70-80 % dintre cetățenii Rusiei împărtășesc și susțin într-o măsură sau alta valorile democratice esențiale introduse în epoca perestroikăi” ), în plus, internaționalist, cum se consideră, tovarășul Gorbaciov conchide că ”e nevoie de o ordine internațională cu adevărat democratică”. ) Cu succesele remarcabile obținute pînă în 1989, în ciuda degradărilor, denaturărilor, abuzurilor și ilegalităților mărunte pe care mă consider îndreptățit să le pun în seama peceriștilor –dar și de esență privind elementele deja prezentate (Politica, Partidul, Democrația, Puterea Democrată)- Poporul nostru avea cea mai mare șansă ca, în cei 28 de ani scurși, chiar mai devreme, să realizăm cea mai înfloritoare țară ca acum, în anul Centenarului pentru Erou și pentru Unirea cea Mare să putem obține și refacerea acestei Uniri, aspect pe care, însă, îl alungăm din gîndurile, visurile și proiectele noastre, Dezideratul Național fiind temă interzisă, deși de jur-împrejur pămîntul țării este ciopîrțit... Singura cale care ne-ar readuce în preocupări și la posibile izbînzi ar fi refacerea relațiilor cu cei din spațiul ”sovietic”, în primul rînd cu Rusia, ei fiind din același izvor cu noi, Neamul Dacic. Dar oficialitățile noastre nu au curajul să vorbească despre aceasta, deși au jalonul de valoare istorică: vizita Președintelui la Chișinău, al doilea oraș romînesc, chiar la mijlocul epocii socialiste. Acum, după 2004 și 2007, prin îmbrîncirea țării în NATO și imperiul european, se pune cel mai acut și grav problema relațiilor cu vecinii și în primul rînd cu Federația Rusă și cu țările în care trăiesc multe milioane de Romîni, Romînia fiind, practic, o parte din teritoriul locuit compact de Romîni, mai întins în afara decît în interiorul țării. Președintele asasinat, de la a cărui naștere cinstim împlinirea unui secol, crease premize pentru ca acest miez al Daciei străvechi să devină atractiv și seducător pentru toți Dacii: toată populația avea locuri de muncă asigurate de stat, învățămînt și sănătate gratuite și în plină dezvoltare, locuințele asigurate prin grija statului, noi fiind și astăzi cu cel mai mare nivel procentual de proprietari, cu mult deasupra tuturor statelor, mai ales față de cele anti-civilizate din Occident, aveam cel mai sigur sistem de ordine și liniște publică, toate acestea prevăzute și asigurate, prin planuri cincinale, cu proiecte și mijloace pentru perfecționare. Fiecare și toate la un loc reprezentau grave pericole la adresa statelor capitaliste și imperialiste anti-civilizate din Occident (și nu numai), intrate în agonie din care nu mai puteau ieși decît prin distrugerea sistemului socialist din Europa (și apoi din celelalte continente). Președintele, a cărui memorie încercăm să o onorăm, lansase teze istorice pentru o evoluție deosebită a țării și menținerea independenței și suveranității, cum ar fi războiul întregului popor, pentru care aveam pregătite sau în curs de pregătire, în linii generale, armele necesare (în sensul cel mai general), dar toate forțele, al căror Comandant Suprem era, s-au năpustit ca o tornadă împotriva dumnealui și împotriva realizărilor Socialismului, realizări care, practic, au fost exterminate sau dăruite inamicilor imperialiști ori ciocoilor peceriști trădători... În această situație, timp de 28 de ani nu s-au găsit nici 25.000 de membri, nici 250 de membri și nici măcar trei, care să refacă P.C.R., cu cel puțin o singură îndatorire: să explice trădarea și să obțină iertarea de la memoria Președintelui pe care l-au asasinat și de la Poporul Romîn, nimicit prin trădare și prin asasinarea Conducătorului. Deși avea toate prerogativele Puterii de stat ca să impună măsuri administrative și juridice corespunzătoare, Președintele nu a făcut nimic, în toți cei 25 de ani cît s-a aflat la conducere, pentru înlăturarea fenomenelor negative și mai ales pentru prevenirea și înăbușirea puciului militar și a Contrarevoluției, ceea ce s-a întîmplat în toate țările socialiste din Europa, dar și din alte continente. Cu titlul de inventariere sugestivă, consemnez concluziile mele privind greșelile tehnice precum și cele politice care au făcut posibilă asasinarea Președintelui și distrugerea statului democrat. Dintre marile greșeli tehnice imediate sînt de reținut: convocarea mitingului din 21 decembrie, neconvocarea niciunui organ de conducere politică sau de stat de la 17 decembrie, plecarea în vizită în Iran, neschimbarea structurii și titularilor din guvern, neprezentarea în fața răsculaților din Timișoara, ținerea la sediul lui, chiar la ușa biroului de lucru a șefilor militari (Armată și Securitate), în loc să-i fi dispersat la marginile țării... Aceste nesoluționări tehnice au făcut posibil puciul militar și apoi apariția unor coordonatori ai Contrarevoluției, probabil pregătiți din timp de serviciile speciale străine și interne. Dar degradarea Socialismului s-a produs pe coordonate politice și ideologice, începutul reprezentîndu-l Conferința Națională din 1967, urmată de ședința CC din aprilie 1968 și, cel mai grav, mitingul din august 1968 cu poziția față de evenimentele din Cehoslovacia. Între alte cauze importante –ca în toate țările socialiste- un rol decisiv l-a avut lipsa organizării politice potrivit esenței ei științifice și revoluționare, respectîndu-se caracterul de clasă a partidelor. De la aceasta a decurs nedefinirea și nerealizarea Puterii Democrate, cu consecința neacceptării în politică a claselor sociale fundamentale prin partide politice proprii, fapt concretizat prin neapropierea de Putere a Muncitorilor și Țăranilor, singurii care ar fi apărat țara și l-ar fi salvat pe Președinte. Nici un om din gărzile patriotice, toate fiind comandate exclusiv de către peceriști, n-a ridicat glasul sau arma pentru apărarea regimului democrat și a Președintelui. În toate cele peste 15.000 de localități din țară –cu excepția celor două în care a acționat subsemnatul, Comuna Cicănești și Orașul Curtea de Argeș- niciun glas nu s-a ridicat în favoarea apărării Socialismului... Din exterior nu venea și nu putea să vină vreun cuvînt de încurajare, căci toate țările socialiste din Europa dispăruseră, partidele care își ziceau ”comuniste” s-au redenumit imediat social-democrate, cum erau în realitate dintotdeauna, deci esențial anti-comuniste, iar Internaționala Comunistă nu mai exista, toți conducătorii comuniști, inclusiv cei Romîni, fiind împotriva ei, chiar din deceniul al treilea al secolului trecut, în condițiile în care, însă, social-democrații, adică anti-comuniștii și-au menținut Internaționala lor anti-comunistă. Toate aceste împrejurări, de importanță majoră, trebuie clarificate spre a oferi poporului posibilitatea organizării conștiente a vieții politice reale, de clasă, puternica personalitate complexă a Președintelui putînd fi, prin realizările social-economice și prin suprema sa jertfă, un far călăuzitor. Întru aceasta ne aflăm în locul sfînt în care s-a născut ori în cel care a fost cufundat în pămîntul țării pentru care s-a jertfit și de unde –nu avem nicio îndoială- va renaște și va străluci peste secole și milenii, devenind și oficial, așa cum l-am desemnat noi, Cel mai mare între Sfinții Daciei. Am fost prigonit de către peceriști, care o făceau, ipocriți, în numele șefului lor, am fost îmbrîncit de zeci de ori la beci și în închisoare politică, mi s-au răpit abuziv apartamentul, pămîntul, pușca și muniția de vînătoare, manuscrise literare și politice –toate nerestituite pînă în prezent- dar am fost și am rămas devotat în Verticalitate și Demnitate Cauzei celor mulți, Crezului de nestrămutat de slujire a Patriei, după conduita exemplară a marelui ucis care trăiește luminos în mintea și inimile noastre, a celor contemporani și, prin noi, a urmașilor care vor ști, sperăm, să-l onoreze cum se cuvinte unui Sfînt. Noi, în starea în care am ajuns, nu o putem face decît prin cuvînt. Iar cuvîntul nostru este Glorie Eroului Martir care a căzut pentru ca noi să rămînem și să dăinuim pentru a-i rosti, luminați de lumina pe care o răsfrînge peste noi: iertare, că n-am fost în stare să te apărăm ! 17 ianuarie 101 e.d. Prof. Gheorghe Ungureanu, Președintele Partidului Comuniștilor