”La noi în sat e un Țăran pe drum !”

Am fost azi în sat (de fapt, în comuna mea, Cicănești) la înmormîntarea unei verișoare primare care, pînă la 87 de ani s-a ținut bine și, rămasă văduvă de aproape 50 de ani, a muncit din greu, ca să-și crească fiul și nepoții. Era maestră în cusături populare (=naționale, căci poporul nostru, Dac, a fost de zeci de mii de ani, format din Țărani, nu viermieri, cum sînt bălăcăriți cu iz folcloric acum, din impulsuri burghezo-moșierești-bancherești); ea, distinsa femeie, la al cărei ultim drum am participat, permanent bine dispusă și optimistă, mereu zicînd ”nu mă doare nimic, decît sufletul !”, cu mîinile ei de aur, mi-a cusut, în urmă cu 61 de ani cămașa mea de ginere, excepțională realizare artistică pe pînza de in cu chenar în cinci linii albastre, înnobilată cu poale și șabac în verde, culoare de simbol al Eternizării Tinereții, care fusese țesută de Mamița, cu ajutorul meu în fazele de trebuință, de la semănarea inului și pînă la urzire, năvădire, trecere prin spată, ițe și vătală, cuplarea iepelor și –cum să-și refuze Mama pe fiul ei dornic de încercare pentru creație de Frumos ?- țesutul propriu-zis, aiuritor de încîntător, cu trecerea suveicii dintr-o parte în alta și încătușarea firului prin ingenioasa mișcare a iepelor în dansul jocului de tip FGMA al picioarelor, devenite din străbuni unelte de producție... Astfel de crîmpeie de imagini, reunite în florilegiu de cinstire pentru verișoară, îmi treceau prin memoria sensibilizată, la întoarcere de la pomană, parcurgînd drumul lung (peste 10 km) pînă în comuna vecină la o stație de autobuz, cînd m-a apelat la telefon (iată specificul vremilor actuale pentru cei mulți, aflați în cădere prin treptele sărăcirii și epuizării: mersul pe jos și telemobilul !) un coleg de școală primară și ”elementară” care mi-a spus întrebîndu-mă: ”Bă, Gheorghe, m-a sunat Cutare și mi-a spus că la noi în sat e un țăran pe drum; nu cumva ești tu ?”. Toate veștile din comună, bune sau rele, mi le dă acest coleg, Aurel, de fapt rudă din străbuni, amîndoi venind din neamul legendar, dar adevărat, al oamenilor de bază pentru Voievodul Țepeș. A adăugat, justificîndu-și apelul, că nu mai poate fi nimeni altcineva căci Cutare, și Cutare, și Cutare, nu mai sînt; plecaseră înaintea verișoarei mele... Cutremur mi-a produs această deducție deoarece, în adevăr, de multe ori am evocat în discuții cu consăteni, mai ales cu ultimii purtători permanenți ai costumului Dacic, tema dispariției treptate a bravilor noștri, eu rămînînd (încă) să le țin locul... Ce sau Cine roade, îmi zic, și o scriu și pentru dv, cititorii, Rădăcinile sau Florile existenței noastre, de ne risipim esențele ? Limba ne-am îmbăloșat-o, Munca ne-o vindem pe sîmbrii simbolice pentru îmbogățirea Asupritorilor, Exploatatorilor și Înrobitorilor noștri, Glia străveche nu ne mai este Patrie, Credința pentru aceasta ne este desconsiderare, ură, dispreț și furie, Părinții îi lăsăm să se tînguiască și să plece singuri, nu mai avem Rude care să ne cheme la nașteri, căsătorii, moarte, ci, pentru toate acestea, Prieteni –ce cuvînt ciudat atribuit străinilor !- iar portul Dacic specific ni-l mai arătăm doar pe scenă, unde îl ducem în sacoșă, pentru spectacole devenite circ și fandosire, în vreme ce –verificați, vă rog, ca să vă convingeți- în tot spațiul Daciei străvechi, popoarele actuale din Neamul Dac păstrează portul lor strămoșesc (de care noi, Dacii din Centrul Daciei, mai zicem doar că este al nostru). Mai există cineva de această părere ? Veniți să facem un Club al Dacilor în port național permanent, cu întîlniri publice periodice (zilnic la o cafea sau ceai, săptămînal, lunar, anual...) și să organizăm ateliere de cusături tradiționale (nu contrafaceri artizanale). Întru aceasta, Dacul care sînt, vă urez sănătate și împliniri pentru dv, familii și tovarăși ! 4 ianuarie 101 e.d. Prof. Gheorghe Ungureanu