Deznaționalizare 2. Național și Internațional în Doctrina Comunistă

Cineva îmi face observația că, în esență, naționaliștii nu sînt comuniști, iar comuniștii nu sînt naționaliști, întemeindu-și punctul de vedere pe textul lui Marx și Engels, care afirmă în ”Manifestul Partidului Comunist” cel mai catastrofal enunț anti-comunist: ”Muncitorii nu au patrie”. Astfel, marii ideologi marxist-leniniști (am adăugat pe V.I. Lenin, putem adăuga pe I.V. Stalin), care au fost și organizatori-conducători ai mișcării comuniste, au direcționat -și le-au fost preluate eronat- principiul internaționalismului proletar și deviza ”Proletari din toate țările, uniți-vă !”. Primii trei clasici ai ”marxism-leninismului” –care nu este același lucru cu Doctrina Comunistă- nici nu erau comuniști (ba, chiar nici nu puteau fi, decît dacă renunțau la condiția genetică și social-materială de burghezi și moșieri), iar Stalin se simțea încorsetat de conducerea paralelă a Internaționalei Comuniste, motiv pentru care i-a risipit și nimicit șefia acesteia încă de la sfîrșitul anilor 20, iar din anul 1943 a desființat-o pur și simplu. Internaționalismul proletar, pus în practică pe baza conceptului dat de Marx și Engels ca reacție simetrică față de ”internaționalismul burghez”, a adus și aduce multe deservicii Partidelor Comuniștilor din diferite țări. El este ”vinovat”, fără niciun temei și cu ofensarea forțelor comuniste proprii, de succesul revoluțiilor socialiste, imediat după 7 Noiembrie, din Bielorusia, Moldova, Ucraina, Finlanda, Letonia, Cehoslovacia, Austria, Lituania, Ungaria, Bașchiria, Germania. La acestea se pot adăuga ”acuzele”, la fel de neîntemeiate privind revoluțiile de după al doilea război mondial și, mai ales cele din zecile de state de după anii 50 din toate continentele lumii, care ar fi fost, chipurile, exportate din Uniunea Sovietică și, ulterior, din sistemul democrat (-socialist). Nimeni (în afară de noi) nu observă însă că de multe zeci de ani fac ravagii în zeci de state ”primăverile” iernilor revolute (numite, în batjocură ”revoluții”) care distrug zeci de state sub efigia și comanda lui El Comandante Che Guevara, pervertit de capitalismul imperialist din Comunist în Contrarevoluționar, iar molima s-a întins din Bolivia anilor 60 pînă la Soci și Maidanul Kievean... Toate aceste ”primăveri” sînt realizări în sensul de succese nenumite ale menșevicilor, adică pretinșii comuniști care au aplicat principiile esențial anti-comuniste, criticate formal de Marx și Engels, apoi de Lenin și Stalin, susținute in terminis ori deghizat de social-democrații din vremea lui Marx, trecînd prin jaloanele-reper Plehanov, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Hrușciov, Brejnev, Elțîn (mai ales) și toți conducătorii sovietici și nesovietici pînă la trădătorul infernal Gorbaciov, cu două notabile excepții parțiale: Enver Hodgea și Nicolae Ceaușescu, între ei poziția cea mai avansată avînd-o conducătorul Albaniei Socialiste care s-a și materializat (fiind singurul caz din anul măcelului anti-comunist internațional, 1989) prin victoria revoluției socialiste de după contrarevoluția din 1989, înlăturată manu militari de către blocul militar fascist NATO. Pe de altă parte, spre a clarifica referirile dese care se fac la apariția și răspîndirea revoluțiilor socialiste (acestea sînt exclusiv cele organizate și conduse de Comuniști naționali), nicăieri în lume nu a existat o revoluție exportată, dar, în peste jumătate din statele lumii, au avut loc -și au ieșit victorioase- contrarevoluții, fie violente (d.ex. Chile, Yemen, Cambodgia, Romînia, Iugoslavia, Libia, Egipt) sau războaie internaționale (Spania, Grecia, Coreea, Vietnam) fie pașnice (d.ex. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria)... În unele state transferul de la stînga la dreapta s-a făcut prin alegeri (d. ex. Norvegia), ca și de la dreapta la stînga, rarisim dar adevărat (d. ex. Republica Moldova). Apreciem că este nesemnificativă importanța acțiunilor unor etnii ne-naționale în promovarea ori succesul revoluțiilor sau contrarevoluțiilor; de exemplu revoluțiile sovietice din Ungaria sau Germania (1919) ca și contrarevoluțiile din Ungaria (cele două) și Romînia (1989). În legătură cu aceasta, rămîne un deziderat fundamental ca țările suverane să nu mai admită intrarea pe pămîntul lor a străinilor și, în orice caz, a activității politice a acestora. Vom continua să prezentăm multele acțiuni de deznaționalizare împotriva Poporului și Neamului Dac, din punctul de vedere al Comuniștilor (definit științific), fiind iubitori de Patrie, în gradul cel mai înalt și autentic. 13 ianuarie 101 e.d. Prof. Gheorghe Ungureanu