Teze comuniste în aprilie 100 E.D. (2)

Lenin a avut dreptate: proletariatul rus nu s-a dovedit a fi la înîlțimea sarcinilor care i-au revenit, observație valabilă nu numai pentru cei 74 de ani de guvernare a partidului ”comunist” –nu a existat un partid al ”comuniștilor”, cei care și-au zis ”comuniști de stînga”, dar care nu au fost lăsați să se organizeze, chiar de către partidul ”comunist”, numit excepțional ”bolșevic” !- iar despre Partidul Comunist -din orice țară care a cunoscut un regim politic democrat- nu se poate spune nici măcar cu rezerva specificată pentru proletariatul rus. Observația lui Lenin, corectă și întemeiată, este în realitate o autocritică, din păcate neexprimată, adresată personal sieși și mai ales partidului ”condus” de el, care, în fapt, nu exista pînă în anul I e.d. (1918), motiv pentru care, nu întîmplător, Lenin a creionat și a dirijat sarcinile revoluționare spre ”proletariat” și le-a rezolvat prin singura cale eficientă – sovietele, ca organism revoluționar, la început insurecțional, de Putere. Acesta a desemnat guvernul sovietic, numit astfel pe întreaga perioadă a existenței Puterii sovietice în Rusia (1917-1991), ca și în alte țări, mai ales în primii ani ai Erei Democrate (1917-1919). De fapt, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, ca și cea din februarie, a fost înfăptuită fără Partid al Comuniștilor și fără V.I. Lenin; el a ”picat”, post-factum, la Leningrad în mijlocul revoluțiilor (ambele) deja realizate, culegîndu-le doar roadele; e adevărat însă, că aceia care au stat în fruntea mișcărilor, fie că își ziceau Comuniști (bolșevici), fie social-democrați (menșevici), inclusiv Troțki, fost adversar redutabil devenit colaborator credincios și competent, îl cunoșteau și îl recunoșteau pe Lenin ca superiorul gîndirii revoluționare care a împletit lumini și umbre, finalizate, acum, spre începutul celui de-al doilea secol al Erei Democrate, cu o situație tragi-comică în care se evidențiază abandonarea esențelor, tocmai pentru că aceste esențe nu erau, în realitate, bolșevice, ci menșevice, precum: PCUS își distruge Statul, al căui șef rămîne fără fotoliu, apoi împinge în hău Partidul însuși, scos, vremelnic, chiar în afara legii (ca și în 1917, după prima revoluție); complotul imperialist contrarevoluționar desființează, cu maximă ușurință, statele democrate din Europa (1989), într-un singur stat (Albania) partidul comuniștilor dezvoltă un puternic reviriment victorios, înlăturat însă prin agresiunea militară fascistă a blocului imperialist NATO, culmea cruzimilor fiind planificată și înfăptuită în Romînia, cu asasinarea mișelească și odioasă a Președintelui –de către conducători ai partidului ”comunist”- și cu 1.600 de morți, din care 400 aparținînd trupelor invadatoare (80.000 de militari, din spațiul sovietic, toți sau majoritatea fiind Romîni); unele partide comuniste, guvernamentale, continuă să conducă țările, dar construind… Capitalismul (!), altele dispar pur și simplu, numindu-se drept ceea ce sînt: organizații anti-comuniste, deci anti-democrate, de tip menșevic. În puține țări (China, Coreea de Nord, Cuba, Laos, Sry Lanka, Vietnam) continuă regimul politic democrat, parțial cu amestec ciudat de Capitalism, în altele se menține un regim semi-democrat, dificil de definit (unele state ori replublici din spațiul sovietic ori din alte zone, Norvegia, Venezuela și altele), totul purtînd parcă pecetea de confuzie ideologică imprimată de Marx și Engels și concretizată de Lenin, după tipicul gîndirii intelectualist menșevice: ”să spunem cum vor să audă cei mulți, dar să conducem noi, cei puțini”. Altfel cum ar fi posibil ca un conducător ”comunist” de vîrf să pretindă că a fost ”marginalizat”, ba chiar ”surghiunit”, motive pentru care și-a asasinat pe cel care, în fapt, îl ocrotise ? Lenin însuși a imprimat o asemenea conduită într-un demers confuz în care, în cei 100 de ani scurși, nu s-au delimitat –ideologic, doctrinar, în constituții și legi, în organizare politică și în procesul constituirii organelor de stat- Puterea, Administrația și Justiția, în esența lor dorită, specifică regimului democrat și spiritului comunist direcționat de bolșevism. Deși licențiat în drept, teoreticianul și practicianul comunist, Lenin, nu are nici un text, nici o frază în care să despartă cele profund despărțite: Puterea și Administrația. De aceea toți conducătorii comuniști, el însuși, nu au făcut nimic pentru proiectarea și constituirea unei Puteri Democrate, ba, dimpotrivă, prin aparatul propriu de partid și de stat, se opuneau dîrz, chiar violent, oricărei pătrunderi democrate în Putere; de aceea toate guvernările socialiste s-au pulverizat ca niște castele de nisip, în vreme ce conducătorii ”comuniști” au rămas în funcții ori au urcat, devenind satrapi anti-comuniști, burghezi, bancheri, moșieri, disprețuitori ai maselor populare, ai claselor sociale fundamentale, ai esenței democrate – bolșevismul; nici unu din cei 3.831.000 de peceriști nu este comunist și se declară profund și total anti-bolșevic (în fapt ei toți nici nu înțeleg ce înseamnă noțional acest termen). În Tezele din aprilie elaborate de Lenin și în prezentul text al nostru, două sînt cele mai importante idei-obiective: necesitatea imperativă a definirii și organizării Partidului Comuniștilor, singurul care poate asigura instaurarea Puterii Democrate în baza Doctrinei Comuniste (doctrină complexă a Libertății Totale, Depline, Definitive, Unice și Unitare) și instituirea Internaționalei Comuniste, calea unică a practicării internaționalismului proletar pentru analiza tezelor-antitezelor-sintezelor privind construirea Socialismului și apoi a Comunismului, cu necesara blocare a exportului de revoluție și contrarevoluție. Tezele lui Lenin –îndrumătorul intelectual prudent, postat în coada maselor, dar beneficiar al inițiativelor acestora, ca toți menșevicii- au fost superficial elaborate, artificial și parțial înfăptuite dar rapid abandonate, toți conducătorii partidelor ”comuniste” guvernamentale și în primul rînd ai PCUS –Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, fiind în realitate menșevici- nici măcar nu au definit partidul ca fiind al comuniștilor (bolșevic), nu au instituit Puterea Democrată, nu au acceptat în realitate lupta-de-clasă în sensul ei propriu, politic și ideologic, ci nu de ”război”, nu au înlăturat (ci, dimpotrivă, au întărit) partidul din conducerea unităților economice, nu au dus în parlamente ca reprezentanți, propuși de partidul ”comunist”, pe cei care formau baza socială a revoluției: Muncitorii și Țăranii, nu au militat constant și deplin pentru înlăturarea deplină a exploatării sociale, a asupririi naționale și, mai ales, a înrobirii religioase (aici, cu o excepție notabilă, în Albania). Astfel, statele socialiste, edificate artificial, doar cu lozinci, s-au spulberat uluitor de rapid, cu mari dezastre în consecințele lor, trădarea in corpore a idealurilor ”sfinte” propovăduite de partidele ”comuniste” și trecerea la Capitalism fiind pretutindeni evidente și pregătind apariția unor imperii și chiar a globalizării, ca formă a imperiului universal. Iată de ce ne apar mai actuale ca oricînd cele două teze fundamentale: constituirea Partidului Comuniștilor și organizarea Internaționalei Comuniste, ambele însă definite radical diferit și profund față de direcțiile proiecțiilor lui V.I. Lenin, care nu s-a putut depărta de titlurile sale nobiliare și de esența din textele lui Martov elaborate la 1898 pentru partidul social-democrat rus, precum și de indispozițiile pe care i le provocau țăranii, uneori răsculați (Siberia de Vest, Tambov, Kronstadt) sau muncitorii care ajungeau chiar la insurecții anticomuniste (ca la Moscova, 6 iunie 1918, revoltă încurajată de ”observatorul” Lenin), inclusiv în timpul vieții lui Lenin. Este necesar de asemenea să fie preluat critic fondul de aur al gîndirii lui Marx și Engels, înlăturîndu-se formulele anti-revoluționare din Manifestul Partidului Comunist, în primul rînd privind Patria și Partidul Internaționalist, reținîndu-se că singurii care au Patrie sînt Muncitorii și Țăranii, iar Partidul Comuniștilor nu trebuie să fie internațional, ci exclusiv național, deci patriot; participarea lui la Internaționala Comunistă trebuie să aibă, obligatoriu, un pronunțat caracter patriotic internaționalist. La Moskova funcționează o Comisie specială pentru aniversarea primului secol al Erei Democrate, condusă de Președintele Partidului Comunist Rus, partid care a fost, temporar, scos în afara legii, dar a revenit, uneori cu dimensiuni doar simbolice, rămînînd tot ”comunist” dar nu al comuniștilor bolșevici, conducerea aparținînd constant intelighenției ruse, în vreme ce Muncitorii și Țăranii, nefiind vreodată parlamentarii de bază ai regimului democrat, pleacă în Occident după o viață de sclavie, mai ”bună”… Iată un final al gîndirii și practicii ”codiste” ale lui Lenin pentru un partid bolșevic inițiat, condus și deturnat de… menșevici, aspect esențial care a pus în pericol esența Socialismului, profitorii fiind Capitalismul, Imperialismul, fascismul, globalismul… De aici reies primele teme care ar trebui să stea în miezul acțiunilor aniversare: definirea și realizarea unui real partid național al Comuniștilor, exclusiv bolșevici patrioți și constituirea Internaționalei Comuniste, ca for de studiu, analiză și sinteză ideologică. 16 aprilie 100 E.D. Prof. Gheorghe UNGUREANU